Suntem înconjurați de informație peste tot. Suntem spamați cu ea zi de zi, un nou podcast, un nou articol ori newsletter, un nou video care-ți va schimba viața.
Totul trebuie consumat acum.
Site-urile de știri au mai multe informații săptămânale decât avea encicopledia Britanica într-o ediție tipărită.
Eu unul am devenit copleșit. Stau foarte puțin pe social media, facebook-ul îl mai deschid doar de pe laptop ocazional, pe instagram nici nu sunt logat. Singurele droguri virtuale pe care le frecventez mult prea des sunt whatsapp si vreo 2 forumuri, unul de cafea și unul de tenis de masă.
Cu toate acestea, mă simt depășit de situație.
Am decis ca în noiembrie, să iau o pauză de la consum de informație nouă. O dietă informațională practic,.
Să mă explic:
De ceva vreme mă joc cu ideea de second brain a lui Tiago Forte, am citit cartea, mi-am luat notițe am început să aplic.
Înainte de a fi lansată cartea deja m-am apucat să folosesc, zilnic, notion.so și template-ul lui Thomas Frank pentru Second Brain. Astfel am strâns destul de multe notițe și idei la care nu prea am revenit pentru sumarizări ori pentru a le da o viață nouă.
Pe lângă notion, de când l-am descoperit folosesc și Matter care e plin acum de articole și newslettere interesante iar pe spotify mă așteaptă peste 30 de episoade din diverse podcasturi.
Am destul conținut salvat să-mi ajungă până la sfârșitul anului lejer.
Doar că nu apuc să ajung la ele pentru că în timpul pe care-l am la dispoziție, îl investesc în noi lucruri găsite, noi obsesii gen creșterea unui pui de câine ori cine știe ce proiect îmi trece prin gând.
Astfel că luna aceasta spun stop. Voi consuma doar informațiile pe care deja le am salvate. Singura excepție fiind cele care vin prin newsletter către mine. Avantajul e că sunt abonat la 10 newslettere din care majoritatea sunt săptămânale, singurul zilnic fiind Daily Dad.
Just as with the food we put into our bodies, it is our responsibility and right to choose our information diet. It’s up to us to decide what information is good for us, what we want more of and less of, and ultimately, what we do with it.
Vlad Petreanu are un articol genial despre sistemul școlilor profesionale și absențele uriașe de la înscrierea la Bac.
Aproape 1 din 2 copii care încep clasa 1, nu susțin examenul de bacalaureat.
O statistică de genul ăsta ar trebui să zguduie din temelii orice sistem educațional sănătos. Eșuezi pentru 45% din copii pe care ar trebui să-i formezi.
Liceenii care dau zilele acestea bacalaureatul au început școala în anul 2010/2011. Atunci au fost înscriși 203.926 de copii în clasa întâi. Rezultă că aproape jumătate (!!) dintre copiii care au început școala în România acum 12 ani n-o mai termină cu o diplomă de absolvire a liceului – e vorba de 92.597 de copii, adică 45,4% (alte date oficiale, aici).
Citind articolul, mă tot gândeam la cazul meu și liceul pe care l-am absolvit.
În clasa a 8a, am decis că nu mai vreau să urmez un liceu teoretic, făcusem gimnaziul la liceul Sadoveanu din Pașcani și probabil, aș fi putut să rămân acolo dacă-mi doream asta.
În perioada aia însă, ai mei tocmai dădeau faliment cu un mic magazin de haine pe care-l aveau în piață. Cauzele falimentului au fost lipsa unui cashflow predictibil, o contabilitate defectuoasă, și cel mai important, lipsurile din gestiune făcute de o angajată de treabă și mărinimoasă.
M-am uitat la posibilele opțiuni pe care le aveam la dispoziție în oraș. Nici nu mai știu exact cum am ajuns la Unirea la contabilitate. A contat și că liceul era foarte aproape de casă.
Întâlnirea cu diriginta mea avea să-mi schimbe modul de gândire și înțelegerea despre lumea-n care trăim. Iar ce am învățat în liceu folosesc și astăzi.
Diriga este unul din cei mai faini și implicați profesori pe care mi-a fost dat să-i cunosc până acum. Cu toate că am avut meciurile noastre-n liceu, nefiind un elev model, sunt atât de recunoscător pentru tot ce face acolo și tot ce am învățat alături de ea.
A ajuns director și pentru a nu știu câta oară a transformat școala aia, arată mai bine decât unele școli de fițe din marile orașe ale țării, iar pasiunea cu care vorbește despre ce face acolo e molipsitoare.
Uitându-mă înapoi, aș face fix aceeași alegere în ceea ce privește educația mea.
Faptul că pot înțelege cum funcționează finanțele la nivel primar m-a salvat de multe bătăi de cap de-a lungul timpului.
Am învățat ce-i un activ, ce înseamnă o creanță și cum poți scoate banii munciți de tine dintr-o firmă.
Și acum la peste 10 ani de la terminarea liceului mai știu formule de contabilitate pe de rost și că 401 e contul pentru furnizori, 411 e cel de clienți sau că 5121 reprezintă conturile în bancă-n lei.
Și cu toate că n-am mai deschis din liceu winmentor-ul, tot pot să mă înțeleg ideea de credit și debit pe care le vezi pe fiecare extras de cont din bancă.
Am văzut acolo elevi, veniți din satele de lângă, care au plecat din școală cu o meserie. Din păcate, mulți au plecat la propriu în țări străine în căutare de un salariu decent și apreciere.
Noi la contabilitate chiar ne jucam cu date contabile reale, diriginta fiind contabilă și oferindu-ne situații ale unor magazine din oraș pe care le știam.
Și diriga a mai făcut ceva important, a văzut că are 5-6 elevi care au capacitatea de a fi extraordinari dar se plictisesc în ore.
Chiuleam și plecam de la ore doar pentru că nu mai suportam materia inutilă. A văzut asta și ne-a implicat în proiecte extracurriculare de am ajuns să stăm mai mult în sala 9 (laboratorul de contabilitate) decât stăteau colegii noștri la ore. Era normal să plecăm la 4-5 de la școală când lucram la pregătirea vreunui târg pentru firme de exercițiu, pentru care am fost și premiați.
Și ce să vezi, toți colegii implicați activ, am luat bacul și am ajuns ok zic eu. Suntem de la electricieni, la șoferi, la bucătari (mă rog, chef), avocați și contabili.
Țin minte însă superioritatea unora când spuneai că ești la Unirea.
Țin minte cum se uitau la tine de parcă nu erai prea mobilat la mansardă și plecau de la prezumția că nu puteai mai mult.
Acum sigur nu se mai uită la fel, fiind una din școlile cu cele mai faine programe de învățare de prin județ. Poți face acolo de la robotică la dezbateri, de la informatică la tâmplărie. Și mai și arată foarte bine.
Modul în care reacționăm la școlile profesionale trebuie să se schimbe.
Avem nevoie (și) de meseriași în viața noastră și vom avea din ce în ce mai mult.
Școala profesională îi poate ajuta să-ți ofere serviciile la un nivel calitativ ridicat. Îi învață să comunice, nu doar să facă. Îi ajută să se asocieze și să lucreze împreună pentru a putea duce la bun sfârșit proiecte mai complicate. Îi profesionalizează și îi învață să gândească pe termen lung.
Până una alta, rămân un elev recunoscător că a termiat un colegiu tehnic și care recunoaște mereu că m-au ajutat atât profesorii cât și cunoștințele dobândite în liceu.
Raluca Aprodu este o actriță cu o sensibilitate care o duce în fața celor mai profunde întrebări cu determinarea de a le găsi răspunsurile, după cum începe un interviu în Life.ro
Plecând de la întrebarea Cine din familia ta era artist, alături de Monica Tănase, ajunge să spună că la 17 ani, a invățat că unele lucruri trebuie să fie pur și simplu făcute.
Ba chiar mai mult afirmă lucrul ăsta minunat, pe care l-am găsit la Mihai Vasilescu pe blog, de acolo și dorința de a scrie acest articol:
În continuare cred că depresia e un lux pentru cei care și-o permit.
Pentru că atunci când ai doi copii și trebuie să îi hrănești sau trebuie să mergi la muncă sau să ai grijă de un părinte bolnav sau ești responsabil de alți oameni nu prea ai timp să te întrebi: unde mergem? De unde venim? Care e sensul vieții?
Chiar cred eu că e un lux să ai timp să-ți pui întrebări profunde sau un pic mai filosofice. Și mi-am dorit să pot să am chestia asta și am înțeles că trebuie să fac asta.
Raluca Aprodu – Anul Domnului 2022
Ba mai mult, spune că ea crede cu tărie cu unii oameni se nasc cu ceva al lor.
Și are dreptate, unii oameni chiar se nasc cu diverse dezechilibre printre care și depresia și cred că sigur ar încerca să nu o mai facă să fie doar a lor.
Iar Raluca chiar asta și spune de fapt, că e problema lor, pentru ea nu există și nici în jurul ei, suntem în siguranță.
La noi nu există depresia, sunt doar unii care n-au ce face și s-au gândit că în loc să te bați cu monștrii prin Diablo e mult mai mișto să te lupți cu negura interioară care-ți spune că nu ești bun de nimic, care îți scoate-n evidență tot ce e mai rău în jurul tău și multe asemenea.
Pe oamenii publici cu păreri de genul ăsta i-aș duce să fie un pic voluntari la Obregia, poate au nevoie de un crash course de boli mentale, mâine poimâine auzim și că schizofrenia e un lux, doar se alintă unii că vor să fie ajutați. Dar oare despre demență ce părere are? Despre personalitatea histrionică și narcisism, că sigur sunt la modă-n breasla ei.
Apoi, dacă tot mai cred că e un lux, i-aș pune să facă un eseu comparativ între stări depresive (care sunt normale, precum supărarea, tristețea, fericirea) și depresie.
Depresia majoră este o boală, a fost definită oficial astfel în anii 70 și apare în DSM III în 1980.
În DSM se spune că ar trebui printre altele, criteriile pentru a fi diagnosticat sunt:
Dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, APROAPE în FIECARE ZI
Diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate, sau aproape toate activitățile
Scădere ponderala semnificativă sau creștere în greutate, ambele involuntare
Insomnie su hipersomnie aproape în fiecare zi
Agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi
Sentimente de inutilitate sau de vinovăție excesivă ori inadecvată
Diminuarea capacității de gândire sau concentrare ori indecizie
Gânduri recurente de moarte, ideație suicidară recurentă
Arată-mi un om care alege să trăiască genul ăsta de viață de lux iar eu mă las de tot și toate.
Spunem că depresia e un lux în țara în care mai nimeni nu zâmbește pe stradă și toată lumea e într-o fugă continuă.
Genul ăsta de discurs nu ar trebui să mai fie acceptat de către nimeni.
Când auzi pe cineva zicând asta, du-l în vizită la Obregia să vadă depresia majoră în persoană, să vadă goliciunea din ochii persoanei din față și să o asculte cum de fapt își dorește să facă atât de multe lucruri dar nu are vitalitatea necesară.
Să audă lupta dintre vreau dar nu pot, la fel cum îți povestește un om care și-a pierdut picioarele că ar da orice să mai meargă o dată desculț în iarbă, dar nu poate.
Și nu, pe unele persoane nu le ajută nici sportul, nici mâncatul sănătos, nici a fi activ social.
Te ajută să devii funcțional în sociatate terapia, poate pastilele de la psihiatru, însă de depresie majoră, cronică, nu te “vindeci” cu adevărat niciodată. Doar înveți să trăiești cu ea, precum trăiesc alții cu diabetul.
E o boală, punct.
E o boală indiferent ce declară Raluca în Life. E o boală indiferent ce declară o vedetă de carton.
Și cu cât ne raportăm mai devreme la ea astfel, cu atât vom mai avea timp să salvăm persoane care încă nu au ajuns la stadiul de depresie cronică.
Podcasturile sunt de vreo 3 ani the new shiny thing, pentru mulți din media românească, de la Micutzu la diverși infractori ori copii de bani gata.
Problema mea cu majoritatea este că majoritatea gazdelor nu ascultă, nu știu să asculte și să pună întrebări care merg mai departe de suprafață.
Apoi mă deranjează lipsa editării. Înțeleg că și timpii morți sunt faini, poate acolo cineva găsește valore, însă un podcast de 3 ore în care mai mult de o oră e doar o conversație dezlânată e rețeta perfectă să nu mai dau play la următorul tău podcast.
Singura excepție este dacă chiar îmi place invitatul și vreau să-l ascult.
Mă gândesc că nici nu e atât de distractiv să aculți, să conduci conversația spre o discuție cu sens.
Am dat zilele astea iar peste Rick Rubin și al său podcast și sunt pur și simplu uimit de calitatea întrebărilor, de modul în care ascultă și de calitatea producției.
E clar că e greu ca cineva din Ro să ajungă la aceeași calitate a filmării ori audio, omul fiind unul din cei mai mari producători de hiphop/rock din toate timpurile.
Dar astea 2 podcasturi sunt ca o gură de aer proaspăt în care chiar am simțit că am “plecat” mai câștigat după ce le-am ascultat.
Știi momentul ăla când găsești un super articol, îl citești, îl folosești. Apoi, trece un timp, îți aduci aminte de el și începi să îl cauți.
Parcă îți aduci aminte vag numele autorului sau poate al locului unde l-ai citit. Îți ia mult să îl cauți, poate era pe un blog gen zoso și ai de căutat mult și bine în cele 1903 pagini de blog.
Iar atunci când în sfârșit îl găsești, arunci un ochi pe el și habar n-ai ce era așa valoros la el. Pur și simplu nu mai are sens.
Ai pierdut 1 oră căutând un articol pe care nu mai știi cum să-l folosești.
Am pățit de multe ori asta, cu resurse faine pierdute între timp în negura internetului.
Resurse de training, exemple de exerciții, articole de opinii, how to’s gospodărești și tot felul de minunății.
Unele pe bloguri care au dispărut, altele au devenit indisponibile și unele pur și simplu nu am mai reușit să le găsesc ori au ajuns în spatele unui paywall.
Un newsletter de-al Cristinei a schimbat totul. În el povestea despre Second Brain și menționa conceptul de PKM.
De fiecare dată când întreb pe cineva cum e la muncă, mai mereu mi se răspunde că-i ocupat.
E nebunie, am un program aglomerat, șeful vrea ceva ieri și așa mai departe.
Când nu sunt ocupați la muncă, sunt ocupați cu planificarea unui concediu, ocupați cu pregătiri pentru o ieșire-n camping, ocupați cu copilul, ocupați cu familia, ocupați cu repararea sau întreținerea mașinii ori a casei.
Suntem ocupați zilnic și asta a devenit norma. A devenit scuza perfectă pentru orice nu facem.
Indiferent că am uitat să facem ceva, să dăm un telefon ori să spunem cuiva la mulți ani, am fost ocupat e scuza perfectă.
Mai trist e că deseori suntem ocupați doar să fim ocupați.
Vrem în cele 16 ore din zi să înghesuim cât mai multe lucruri, cât mai multe experiențe ori activități.
Când mereu ești ocupat, când mereu gândul îți este la ce ai de făcut după ce termini ce faci în acest moment, mai ai timp să te bucuri de prezent?
Știu că să ne bucurăm de prezent a devenit un clișeu al dezvoltării personale și spirituale.
Toată lumea știe că trebuie să facă asta și să petreacă timp de calitate cu cei dragi.
Eu îmi doresc să nu mai fiu ocupat, să am momente de respiro în care pot face o pauză și doar să mă plimb, să fiu liber să îmi notez ce am mai citit sau descoperit în ultima vreme, să fiu liber să iau o pauză când copilul îmi arată ultima lui creație din carton.
Iar pentru a nu mai fi atât de grăbit și ocupat mereu, în primul rând am început să-mi zic că e ok să stau.
Este normal să vreau o pauză, că mă ajută să nu mă grăbesc.
Al doilea lucru important este să spun NU, din toată inima, spun nu la din ce în ce mai multe lucruri.
Încerc la muncă să spun NU oricărei întâlniri în care nu e vital să fiu acolo, am salvat lejer 2 ore din timpul programului de muncă.
Spun NU distracțiilor de moment, care nu-mi aduc valoare, de asta nu prea stau pe facebook, instagram sau alte rețele sociale.
Spun nu dezorganizării.
De fiecare dată când îmi planific ce vreau să fac, sunt șanse mari să fac mai multe în același timp dat. Când știu exact ce am de făcut și cum, salvez timp pentru pauze.
Dar poate cel mai important, spun NU stării de spirit de ocupare.
Chiar dacă am multe de făcut, încerc să le fac pe rând, task după task, moment după moment, încercând să rămân conștient de starea mea de spirit și relaxat.
Uneori funcționează, alteori doar spun că sunt ocupat ca să fiu lăsat în pace.
Ok, am ridicat blogul, ar trebui să adaug și un newsletter pentru că de fapt ăsta e cel mai tare lucru evăr sau cel puțin așa spun specialiștii.
Dar despre ce să scrii mai exact?
Am o mie de gânduri pe minut când vine vorba de scris, însă să scriu mai pe scurt, mai pe lung, să scriu zilnic sau săptămânal, să desenez “thumbnailurile” sau cum aș putea să adaug niște claritate.
Ok, GDPR, să băgăm un cookie box, să adăugăm un și paginile cerute cu toate că în acest moment am fix 1 vizită luna asta, a mea să văd că totul e ok.
Urmează să scriu des, dar mai întâi să iau o pagină și să mă adun, dar poate ar trebui să public ceva.
Mi-am propus să scriu zilnic și e tare greu, nu înțeleg cum reușesc cei din fruncea blogulurilor românești (Vali, Cetin, Radu și Mihai, o mai fi și alții?), probabil de asta și merită atât de mult să fie acolo.
Poate să reacționez la ceea ce au scris ceilalți? Oare la ce a scris Hoinaru despre nostalgia anilor 90? Dar deja a făcut asta Dorin, deci până la urmă despre ce să scriu…?!
Că sigur nu-s vreun seth să pot scrie zilnic chestii relevante, însă am zis că voi incepe cu organizarea și planificarea, apoi mai vedem.
Dar oare o fi mai interesant să scriu despre notion și bushcrafting?
Despre cum încerc să îmi aleg o prelată de care clar nu prea am mare nevoie, dar mi s-a pus pata și o cam vreau?
Oare care o fi o prelată mai bună, cea de 3 x 3 metri sau cea de 3.5 x 3.5 metri. Să aibă camuflaj sau doar să fie verde?
Știi momentul ăla în care te ridici din pat să mergi spre bucătărie cu gândul să iei ceva de acolo, dar când ajungi ai uitat de ce te-ai dus și mintea-ți zboară la alte lucruri?
Cam așa mă simt eu cu blogul.
Prima oară am scris în liceu pe blog, prin 2007, pe educatedfool.net -> un domeniu luat pentru că îmi plăcea la nebunie melodia Gangsta’s Paradise și la un moment dat e un vers “I`m just an educated fool with money on my mind”.
Am făcut un site pentru el în HTML, parte a unui proiect pe care trebuia să-l predau la informatică.
În liceu mi s-a părut că mă descrie bine. Voiam să fiu independent în timp ce mă și educam. Am scris 10 articole pe el cred.
Apoi au urmat altele, changer.ro, pregateste-te.ro, facilitaregrafica.ro și altele pe care le-am și uitat între timp. Majoritatea au decedat între timp din cauza virușilor și a lipsei de update.
Cel mai longeviv a fost changer însă. Îmi place în continuare domeniul, poate cândva acolo va apărea ceva.
Iată-mă iar, un nou început, un loc unde să scriu despre psihologie, învățare, parenting și notion, despre orice-mi trece prin cap și ce mă pasionează în acel moment.
O să încerc să scriu des, fără să promovez nimic pentru o perioadă, doar să fie un “loc de practică” pentru scris. Am început să mai ratez unele virgule, după atâta scris în engleză.
În stilul clasic am început să mă avânt să fac logo, să găsesc o super temă, să fac și să dreg, să mă pierd în detalii. Am pus stop, va fi doar scris și dupa un pic de timp va urma și un newsletter unde să trimit câte o schiță, câte un articol sau ceva.
Vrei un cookie?
Acest site foloseste cookies. Vă rugăm alegeți ce fel de cookie-uri se pot încărca pe dispozitivul dvs. De principiu în afară de 2-3 plugins nu folosesc nimic special pentru acest site, nici tracking și nici adsense sau altele.
Functional
Always active
Stocarea tehnică sau accesul sunt strict necesare în scopul legitim de a permite utilizarea unui anumit serviciu solicitat în mod explicit de către abonat sau utilizator, sau în scopul exclusiv de a efectua transmiterea unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice.
Preferences
The technical storage or access is necessary for the legitimate purpose of storing preferences that are not requested by the subscriber or user.
Statistici
Stocarea tehnică sau accesul care sunt utilizate exclusiv în scopuri statistice.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Stocarea tehnică sau accesul sunt necesare pentru a crea profiluri de utilizator pentru a trimite publicitate sau pentru a urmări utilizatorul pe un site web sau pe mai multe site-uri web în scopuri de marketing similare.
