Vreau să-ți încep cu un disclaimer, urmează un text destul de lung, în care intru în multe detalii despre mine, nu o să fie o autobiografie.
Am început să scriu rândurile astea pentru că mai mulți cunoscuți mi-au spus că și-ar dori asta de la terapeutul lor. Așa că gândește-te la rândurile de mai jos ca la un soi de poveste de viață. În care combin deciziile profesionale cu momente pe care eu le consider cât de cât importante. Unele se repetă în text, sigur voi mai rescrie această pagină.

Nu am ajuns aici în linie dreaptă

Dacă îmi desenai traseul profesional când aveam 14 ani, probabil nu treceai pe acolo psihologie, Microsoft, instructional design sau cabinet de psihoterapie. În liceu nici nu știam că există de fapt designul instrucțional ca o posibilă meserie. Nici de training nu eram convins, am participat la primul training oficial ca recompensă pentru că am ajuns în finala unei competiții Junior Achievement.

La vârsta aceea aveam deja foarte multe absențe. Nu pentru că aveam un plan alternativ impresionant. Pur și simplu mă plictiseam la școală, stăteam prin internet cafe-uri sau cu băieții din cartier și eram atras de ideea de a fi împotriva normei. Nici nu mă regăseam în școală, nu mă simțeam înțeles și mereu la bere se întâmplau lucruri mai faine, aflam fapte de vitejie și multe informații confidențiale, care apoi m-au ajutat mult.

Am crescut în Pașcani, un oraș destul de mic care încerca să se reașeze după Revoluție și după prăbușirea industriei locale. Cu toate că e singurul municipiu din județul Iași, e aproape la aceeași distanță de Iași, Suceava și Bacău.

Am văzut bătăi, violență și forme de infracționalitate care pentru unii dintre prietenii mei de mai târziu păreau povești din alt film.

Am trecut și prin pierderea bruscă a tatălui meu, cam devreme, într-un fel care a lăsat urme.

Nu simt nevoia să transform acele experiențe în spectacol online sau în vreun mod de a atrage atenția. Fac însă parte din felul în care înțeleg frica, loialitatea, rușinea și capacitatea oamenilor de a se adapta la medii complicate.
Am văzut și experimentat mai multe forme de abuz, atunci.. erau pur și simplu modul în care se întâmplau lucrurile.

Nu o să-mi glorific trecutul, nu am fost vreun smardoi și brusc m-am cumințit. Eram mai degrabă băiatul de treabă acceptat în mai multe lumi, mă pricepeam la calculatoare, și evitam conflictele inutile, știam și când trebuia doar să tac și să ascult. Puteam sta la bere și la povești cu oameni de care alții se fereau, fără să fac tot ce făceau ei. Privind în urmă, am avut mult noroc, eram acceptat dar cumva și trimis la plecare înainte de diverse „intervenții sau combinații“.
Am început cu partea asta pentru că e un lucru despre care nu am povestit deloc, dar mai deloc, timp de peste 15 ani.
Eram speriat că trecutul mă va prinde din urmă și că numele meu va apărea în vreun dosar. În timp multe din nume și lucrurile petrecute au dispărut, altele le-am uitat intenționat, dar multă vreme a fost frica de a vorbi despre asta, apoi a apărut irelevanța – nu vedeam niciun sens să spun asta despre mine, când nu mai am nicio treabă cu lumea aia.
De când mai povestesc despre asta, inclusiv cu oameni care au copilărit în aceleași locuri cu mine, am conștientizat că de fapt normalitatea aia nu exista. Nu toată lumea știa de studiourile videochat clandestine, de falsificatul de bani ori furtul cardurilor care se întâmplau prin cartierele orășelului, așa cum credeam eu.
Multă vreme n-am considerat că am făcut ceva atipic, probabil ca un mecanism de supraviețuire, așa am catalogat lucrurile, pur și simplu se întâmplau și eu a trebuit să mă adaptez.
Cred că ăsta e lucrul cu care am rămas din perioada aia – capacitatea de a mă adapta și de a observa conflictele înainte să se întâmple.
Nu voi scoate asta-n față în cabinet, nu mă voi marketa drept terapeutul cu școala vieții sau mai știu eu ce alte trăznăi, dar cred că e important să știi despre mine că nu am fost elevul model, nu mi-am petrecut adolescența citind Freud sau Jung.

Și chiar nu cred că trebuie să glorificăm prostiile astea, unii dintre noi fac niște greșeli și își dau seama ce reprezintă lucrurile alea ori că nu sunt aliniate cu ceea ce-și doresc de la viață, alții sunt prinși și ajung pe la închisoare sau au diverse antecedente de le cară după ei multă vreme, alții devin persoanele alea și sunt dispuși să taie-n carne vie.
Eu am văzut pe propria piele ce înseamnă toate cele 3 variante și clar nu au fost și nu sunt pentru mine. E un capitol închis de aproape 20 de ani.
Scriu asta încă de la început, pentru că pentru prima oară de când am intrat în câmpul muncii, simt că e ceva ce nu trebuie să mai bag sub vreun preș imaginar, că e ok să fie parte din mine și profesional. Ba chiar e posibil să ajute.

Oamenii care au văzut mai departe

Norocul pentru mine a avut adesea chipul unui profesor.

În liceu, câțiva profesori au înțeles că dincolo de absențe și de nevoia de a impresiona prin prostii era un adolescent derutat, nu un caz închis.

M-au implicat în proiecte, firme de exercițiu și competiții Junior Achievement, mi-au dat mai multe lucruri de făcut. Absențele nu au dispărut ca prin magie, dar pentru prima oară o parte din energia mea a primit o direcție mai bună.

Mi-au pus în față o oglindă și mi-au arătat că lumea este mai mare decât credeam.

Nu m-au salvat cu forța. Eu am făcut alegerile și munca de mai târziu. Dar au creat contextul în care alte alegeri au devenit vizibile și conștientizarea că se poate și altfel.

Această diferență contează mult pentru felul în care văd astăzi psihoterapia. Nu cred în terapeutul-erou. Cred în întâlniri în care cineva te ajută să vezi mai mult, fără să îți ia responsabilitatea pentru ce faci după aceea.
Probabil ăsta e cel mai amuzant lucru din liceu, teoretic aveam multe absențe, practic stăteam în grupul nostru atomic, mult mai mult în școală, în cabinetul de contabilitate, lucrând, râzând și fiind prezenți acolo.
Cred că timpul petrecut acolo ne-a salvat pe toți care eram prezenți, ne-a scos din anturaje dubioase, pline de alcoolici și ne-a oferit ceva fain de făcut, de care eram mândri când am ajuns să avem și rezultate.
Cred că am avut mare noroc, dar ambele diriginte au fost super profesori și m-au provocat să devin mai bun.
În liceu chiar am avut mare noroc de mulți profesori foarte buni, pasionați de ceea ce făceau și cu dorința reală de a ajuta elevii din fața lor.
E amuzant că peste ani am revenit să țin profesorilor mei un curs de facilitare grafică și cum pot folosi metoda în clase, a fost foarte frumos să pot oferi înapoi unor oameni care știu că m-au ajutat și înțeles când eram în banca din fața lor. Fără să-și propună asta în mod explicit, pur și simplu erau profesori buni.

Peste ani, liceul de contabilitate m-a ajutat foarte mult, cred că acea bază m-a ajutat mereu să înțeleg afacerile și în continuare știu că la finalul anului, activ trebuie să fie egal cu pasivul.
Dacă vreunul din foștii profesori o să citească pe aici, le mulțumesc încă o dată! O mențiune specială pentru diriga și profa de engleză 🙂 (Hey, Teach! și ne vedem cum ajung iar prin Pașcani).

Prima direcție și prima răzgândire

Am ajuns la Facultatea de Marketing din ASE și am intrat în AIESEC pentru un motiv foarte simplu: voiam să cunosc oameni, pentru că nu știam pe nimeni în București în afară de familie.

AIESEC a devenit una dintre comunitățile care mi-au schimbat viața. Am găsit oameni interesați de educație, leadership, proiecte și o lume dincolo de traseele pe care le văzusem până atunci. Am început să devin activ, să susțin traininguri și să descopăr cât de mult îmi place să creez contexte în care oamenii învață unii de la alții.
Am avut primii mentori în adevăratul sens al cuvântului. Am trecut prin procese de coaching și mentoring.

Marketingul nu a rămas drumul meu, dădusem la facultatea asta doar pentru că deja scriam online pe un site HTML făcut de mine-n notepad și eram atent la ce se întâmplă online.
Am renunțat la ASE, m-am întors pentru 2 săptămâni în Pașcani, timp în care m-am certat cu mama de prea multe ori și am fugit în Iași, unde am implementat un proiect destul de complicat în ONG și m-am convins că vreau să fiu trainer, apoi m-am hotărât să revin în București.
Mi-am dat seama că vreau să fac Psihologie pentru că era facultatea care avea cea mai multă legătură cu ceea ce voiam eu să fac pe viitor. Educația rămânea în gândul meu, calea spre salvare.

Schimbarea nu a fost ca un moment din vreun film ieftin. A fost o combinație de îndoieli, încercări, oameni și faptul că nu mă mai vedeam continuând pe ruta inițială. Dar sigur n-a fost ușor, am fost primul din familie care a renunțat la facultate și au fost multe discuții despre cum îmi ratez viitorul.

De atunci mi-am schimbat profesia sau forma muncii de mai multe ori. Am continuat să caut locul în care curiozitatea, utilitatea și libertatea puteau sta împreună.
De altfel, mai mereu mi-am schimbat jobul în căutare de mai multă autonomie, nu neapărat după remunerație.

Training, facilitare și multe începuturi

Am intrat în lumea trainingului din AIESEC, apoi în postura de facilitator de teambuilding-uri, până când mi-am zis că dacă vreau să fac asta pe termen lung, am nevoie de a o face din cât mai multe perspective.

Am co-fondat un grup de practică public speaking, am facilitat programe pentru adolescenți și adulți, am lucrat ca trainer și am început să practic facilitarea grafică. Mi-a plăcut ideea că o conversație complicată poate fi făcută vizibilă pe o foaie mare, astfel încât oamenii să poată vedea împreună ce gândesc. Plus că scriam oribil și mi s-a părut uimitoare libertatea de a susține traininguri fără powerpoint, să am nevoie doar de niște hârtie și câteva markere.

Am lucrat și în proiecte culturale, inclusiv în jurul muzeelor. Au fost ani în care purtam multe pălării și în care răspunsul la întrebarea „cu ce te ocupi?“ avea nevoie de câteva minute bune.

Am fost prima oară angajat ca trainer la A&D Pharma. Pentru prima dată, o parte importantă din experiențele adunate s-a așezat într-un rol mai stabil. Am învățat ce înseamnă să construiești programe pentru oameni ocupați, să lucrezi cu obiective de business și să nu confunzi energia din sală cu învățarea reală. Și poate cel mai important pentru mine atunci, față de freelancing, am putut să văd impactul muncii mele de la un an la altul.

Paternitatea și schimbarea felului de a munci

Când s-a născut copilul nostru, am ales să intru în concediu de creștere copil. Oficial, eu eram părintele aflat în concediu. În realitate, am fost acolo împreună cu partenera mea, încercând să fim responsabili de o nouă viață pe care nicio prezentare nu o putea ordona complet și nici n-am primit vreun manual de utilizare.

Perioada aceea a schimbat mai mult decât programul meu, mi-a dat un complet alt mod de a privi lucrurile și răspunsuri pentru multe de ce-uri.

Profesional, nu mai voiam un rol care să mă țină mult pe drumuri și să îmi consume timpul pe care voiam să îl petrec acasă. Am început formarea în psihoterapie și, în paralel, am decis să fac trecerea de la training la instructional design.

Psihoterapia nu era încă un plan de carieră. Formarea era o modalitate de a înțelege mai bine oamenii, munca de trainer și cred că și rolul de părinte.

Instructional design-ul a devenit însă noua mea profesie. Am învățat mult singur, din cursuri, proiecte și greșeli. Primul rol important a venit la Deloitte, apoi au urmat Oracle, Webhelp și Microsoft.

Am lucrat pentru proiecte mici dar și altele care au ajuns la zeci de mii de oameni.

Am construit experiențe de învățare, am lucrat cu experți din mai multe țări, am lucrat și coordonat proiecte globale și am văzut din nou aceeași problemă: oamenii pot înțelege foarte bine o idee și totuși să nu o aplice, am înțeles că deseori trebuie să pregătești schimbarea.

De ce m-am întors la psihoterapie

Formarea a rămas câțiva ani în fundal. Era trecută pe LinkedIn și cam atât.

Din toamna lui 2024 am început să mă găsesc tot mai des în conversații cu adolescenți și tineri adulți care îmi cereau sprijin pentru lucruri importante. Unele au început întâmplător. Altele au continuat o dată sau de două ori, cu un scop mai clar.

Conștientizarea a venit în septembrie 2024, am mers să o ajut pe parteneră să strângă niște materiale după „Noaptea Muzeelor la Sate”, strângându-le am zis să încep o discuție cu un adolescent. Nu prea mi-au plăcut niciodată discuțiile despre vreme așa că l-am întrebat ce vrea să se facă când o să fie mare, mi-a spus că vrea să se facă golan.
M-a bufnit râsul și când mi-a spus foarte serios că nu știu ce înseamnă asta, am simțit nevoia să-l iau la mișto cum credeam că m-a luat el, zicându-i că tatuajul meu are mai mulți ani ca el. Apoi a urmat o discuție destul de profundă, în care el s-a deschis, iar mie mi-a rămas pofta de a continua discuția respectivă.

Momentul acela nu m-a transformat singur în terapeut. Dar mi-a amintit că partea din poveste pe care o ținusem multă vreme ascunsă poate deveni utilă, fără să devină centrul identității mele.

Aproape în aceeași perioadă, așteptam copilul să iasă de la un curs, când am scris pe o agendă ca un subiect de gândit terapia, la nici 20 minute supervizorul m-a sunat și m-a întrebat dacă mai vreau să fac ceva cu formarea. Am luat coincidența ca pe un imbold suficient de bun să nu mai amân.

În 2025 am obținut dreptul de liberă practică. În 2026 am deschis cabinetul. Nu m-am grăbit și a durat destul de mult să mă conving că asta e ceea ce-mi doresc.
M-a ajutat foarte mult și că am intrat într-un proces de mentorat în cadrul AIESEC, unde mentor mi-a fost Irina, care a făcut tranziția de câțiva ani la psihoterapeut fulltime.

De ce nu am renunțat la restul

În prezent sunt Instructional Design Lead la basetolearn. Lucrez cu lectori și experți, îi ajut să își construiască programele, să transforme cunoașterea în experiențe de învățare și să își îmbunătățească materialele prin feedback.

Îmi place foarte mult munca aceasta și nu vreau să renunț la ea. Această propunere a venit fix când m-am hotărât că vreau să mă întorc în a lucra cu oameni direct, live, să ajut mai mult decât o făceam din postura de designer și, nici nu mi-am imaginat că voi continua munca de genul ăla pe viitor.

Cabinetul rămâne intenționat mic, cu cel mult zece persoane pe săptămână și un program în principal de dimineață. Este o limită practică și una de igienă profesională.

Vreau să intru în fiecare conversație suficient de prezent. Vreau să am timp pentru supervizare, familie, scris și învățare. Și nu vreau ca fiecare client să devină persoana de care depind pentru a-mi plăti facturile sau să se transforme în % din venitul lunar.

Ce leagă toate etapele

Multă vreme mi-am descris traseul ca pe o serie de schimbări.

Acum cred că există un fir destul de clar: încerc să înțeleg cum învață și cum se schimbă oamenii, apoi să construiesc contexte care îi ajută să facă asta cu mai multă claritate și autonomie.

Uneori contextul este un curs. Alteori este o conversație de feedback, o foaie desenată împreună, un articol sau o ședință de psihoterapie.

Nu cred că oamenii trebuie reparați și nici că psihoterapie e un panaceu. Cred că, în anumite momente, au nevoie de o relație în care să poată vedea mai clar ce li se întâmplă, ce vor și ce pas pot face mai departe.

Știu din propriile experiențe că mediul din care pornești contează enorm. Știu și că nu este întreaga poveste, că te poți schimba și îți poți schimba și mediul.

Ce vreau să rămână în urmă

Mi se întâmplă să mă întâlnesc după mulți ani cu oameni care își amintesc un training pe care l-am susținut, un exercițiu de facilitare grafică sau o conversație de orientare în carieră. Unele momente le uitasem complet. Pentru ei, avuseseră sens.

Asta îmi doresc și de la psihoterapie.

Nu să își amintească oamenii de mine pentru totdeauna. Ci să rămână cu ceva util după ce nu mai au nevoie de mine: o întrebare, o alegere, cum să ajungă la un moment de claritate, o relație diferită cu propria poveste sau un nou mod de a-și povesti viața.